Marius Bodochi si Ilinca Goia prin Bucurestiul de alta data – Craii, sub reflectoare

Jurnalul National 28.04.2009, Autor: Monica Andronescu

A fost odata o lume in care noptile Bucurestiului respirau in alt ritm, in care timpul se strecura altfel pe strazile vechi si se transforma in poveste, in care prietenia si iubirea aveau un soi de sfintenie ce nu se lasa pangarita decat de tristete…

De tristetea unui sfarsit de veac, de tristetea unui capat de istorie, de tristetea sutelor de existente care se prabusesc una in alta, lasand la iveala apusul… E lumea “Crailor de Curtea Veche” a lui Mateiu Caragiale. Pe care, ani multi mai tarziu, un Crai din lu¬mea noastra, asa cum si-l amintesc cei care au lucrat cu el, regizorul Mircea Veroiu, avea s-o transforme intr-o poveste in imagini.

“Cu romanul «Craii de Curtea veche» m-am intalnit prima data cand aveam vreo 19 ani”, isi aminteste Marius Bodochi, interpretul din film al lui Cara – naratorul, un rol pe muchie de cutit, mereu in poveste si mereu in afara ei. “Mi-a placut foarte mult romanul si l-am simtit foarte aproape de mine si de felul asta romantic, usor in actiune, de a privi lumea, cu oarecare detasare, de undeva dintr-un turn de fildes. Coincidea cu starea mea de atunci, acum nu mai sunt asa.” Despre atmosfera de la filmari si despre Mircea Veroiu isi aminteste in culori calde.

“Pe platoul de filmare am regasit atmosfera pe care eu o gandeam sau o simteam instinctiv, pentru ca Mircea Veroiu era prin excelenta un lord, un Crai de Curtea Veche, el nu era din lumea asta, era din alta lume, era dintr-o lume unde nu exista vulgaritate, unde oamenii erau intr-adevar intelectuali. Un domn in tot ce facea, prin felul cum actiona, cum iti vorbea, prin felul cum se apropia de tine, un mare lord. Nu mai exista oameni ca el. Reusea sa intretina o atmosfera extraordinara la filmari, care, poate, privita din afara, parea usor rigida, dar nu era asa, era de fapt un scut, nu oricine avea acces acolo… Era un om care, cred eu, suferea de o sinceritate absoluta. Asa era Mircea Veroiu. Eu l-am iubit foarte mult.

Iar spatiile alese pentru filmare erau minunate si te duceau spre ce aveai de facut. In zona veche a Bucurestilor, la Mogosoaia, pe Batistei, unde era interior Pasadia, o casa foarte frumoasa, cu niste vitralii autentice foarte frumoase, s-a filmat la Dunare, la Constanta, in zona cazinoului si malul marii. Casa mea, a lui Cara, era intr-o cladire veche de pe Kogalniceanu, tot acolo era si casa lui Pantazi si interior Arnoteni, iar exteriorul s-a filmat undeva in zona Parcului Carol, pe niste stradute neasfaltate unde e o casa foarte frumoasa, mai izolata, pe un deal. Mircea Veroiu lucra foarte mult cu noi, am facut si multe repetitii inainte de filmari.

Construia fiecare scena ca pe un film, cu un punct culminant, tot timpul se intampla ceva, dar nu neaparat in exterior, ci mai mult pe desenul interior al personajelor, acolo erau exploziile. In Centrul Vechi al Bucurestiului era casa prostituatelor, cu o curte interioara, cu balcoane de jur-imprejur, ca o spirala care urca si de unde se vedea cerul, pentru ca era aproape total acoperita cu sticla. E o cladire din spatele bisericii – din spatele altarului mai exact – din Curtea Veche.

L-am intrebat cat de greu i-a fost «sa se intalneasca» cu Mateiu Caragiale pe care l-a interpretat in film. «M-am dus spre el cu imaginatia», mi-a raspuns. “Am incercat sa nu creez o biografie din date istorice sau biografice cunoscute. M-am lasat foarte mult dus de intuitia mea. Sigur, avand la baza niste cunostinte despre Mateiu, despre viata lui, dar nu le-am adus pe-astea in prim-plan, ci intuitia mea. Cred ca am reusit sa creez un personaj… un suflet, mai degraba.

MATEIU CARAGIALE M-AR FI MANGAIAT PE CRESTET
Aveam toata libertatea in creionarea personajului. Greu mi-a fost, de exemplu, greu si usor in acelasi timp, in scenele pe care le-am avut cu personajul Ilinca, al Ilincai Goia. Pentru ca eu trebuia sa-l inlocuiesc pe Pantazi si sa-o curtez eu in numele lui, ceea ce-mi era foarte greu. Picam in plasa unei magii pe care-o exercita asupra personajului meu acel personaj, Ilinca. Si riscam sa ma indragostesc eu de ea si de fapt s-o cer eu de nevasta, nu pentru Pantazi, ci pentru mine.

Si am fost foarte atent la jocul asta, dar am lasat sa se vada ca si lui ii placea, dar nu se putea, pentru ca prietenul meu se indragostise primul de ea… Ei aveau un fel de domnie, de cinste, erau camarazi, in adevaratul sens al cuvantului, pentru nimic in lume n-ar fi tradat. Dar mi-am construit personajul, indragostind personajul meu de personajul Ilinca. Ca sa poata purta discutiile alea, trebuia s-o iubeasca, pentru ca altfel era o minciuna. Nu puteam sa-i vorbesc despre iubire, daca n-o iubeam. Trebuia sa-i fac curte ca un om tanar care mergea catre o femeie tanara, in numele unui prieten trecut de prima tinerete…”

Oare cum s-ar fi privit pe sine Mateiu Caragiale, interpretat de Marius Bodochi?  “Cred ca domnul Caragiale s-ar fi amuzat si ca nu mi-ar fi dat o palma, ci m-ar fi mangaiat pe crestet.”

Ce ganduri i-au ramas astazi, privind inapoi, spre lumea Crailor…  “Nu poti fi un prieten sincer si adevarat decat daca iubesti neconditionat. Iubire neconditionata egal prietenie.
Singurul lucru cu care ramanem dupa o viata traita boem, singurul lucru care-ti ramane sunt regretele ca n-ai fost altfel. Si as mai zice ca mi-e tare dor sa fiu romantic. Poate ca n-am fost niciodata eu, ca fiinta, dar «Craii…» iti pune si problema asta. Cartea e ca o oglinda pentru sufletul tau.”

AZI, EXISTA MAI MULTI GORE PIRGU
Tulbure si felinian, in universul Crailor care strabat noptile cartierele Bucurestiului, se insinueaza femeia. Iar pentru cele doua roluri, imaginea puritatii si reversul ei, Ilinca si Vanda, Mircea Veroiu a ales-o pe Ilinca Goia.

“Acela a fost primul meu contact cu romanul «Craii de Curtea Veche»”, isi aminteste actrita. “Am citit romanul dintr-o sorbire si mi-am spus: «E un lucru pe care vreau musai sa-l fac». Iar la acest film n-am avut nici o scena grea. Totul a fost foarte lin, potrivit cu firea mea, si n-as putea sa mai spun despre un alt film acelasi lucru. Greu, dar in acelasi timp usor a fost poate faptul ca a trebuit sa slabesc putin. Dl Veroiu m-a sunat si mi-a spus la telefon: «Frumoaso, vreau sa-ti dau rolurile astea, dar am o mica rugaminte. Daca ai putea sa dai si tu jos cateva kilograme, sa mai subtiem obrajii», pentru ca venisem din America, unde totul ingrasa… Dar a spus-o in asa fel, ca nici nu mi s-a parut o problema, iar peste cateva zile cand m-a vazut cat slabisem mi-a zis: «N-am vrut chiar asa. Ai exagerat».

Atmosfera de la filmari era innobilata si sfintita de personalitatea acestui mare boier si mare artist care a fost Mircea Veroiu. Un mare barbat de cultura, un gentleman. Si nu numai el, si Ovidiu, Dumnezeu sa-l odihneasca! Nu mai sunt printre noi, dar erau mari prieteni si nu e de mirare ca erau prieteni asa de buni, pentru ca faceau parte din aceeasi familie spirituala, aceeasi familie nobiliara a barbatilor foarte stilati. Parca erau din familii de conti. Iar pe atunci timpul era altfel, avea rabdare cu noi. Asta poate si din cauza ca sunt eu putin nostalgica la soarele si la vremurile de atunci. Nu era dementa de acum, era timp de degustat asemenea fel de film, asemenea fel de carte. Acum, fibra aceea de gentilete, de spiritualitate s-a acoperit cu multe celofanuri si multa zgura.

Nu stiu daca filmul era ceea ce ar fi vrut Mateiu, dar era, cu siguranta, ceea ce a vrut Veroiu. S-au intalnit doua viziuni acolo, a doi artisti, a doi creatori si s-a intamplat un fel de casatorie…
Eu am petrecut foarte multe ore studiind in biblioteca, despre Mateiu, despre viata lui, despre familia Vacarescu, pentru ca personajul Ilinca era inspirat de acolo, si mie imi place sa merg la filmari pregatita. Sunt destul de temeinica si serioasa, imi iau munca in serios pana cand incep sa ma joc…

Scenele erau putine, iar eu am simtit ca trebuie sa fiu foarte betonata pe dinauntru. Si mi-aduc aminte cum la prima mea scena trasa m-am trezit vorbind cu domnul Veroiu, un foarte fin psihanalist, care imediat si-a dat seama si mi-a zis: «N-ai facut bine ce ai facut. Eu nu te-am luat ca sa te duci la biblioteca. Vreau sa fii tu, asa cum esti. De-aia te-am luat. Ca tu esti Ilinca».”

O intreb cum isi imagineaza ca ar fi privit Mateiu Caragiale filmul lui Mircea Veroiu. “Cred ca i-ar fi placut”, imi raspunde. “Desi ceva lipsea, poate. Poate ca ar fi vrut ca Ilinca sa fie vazuta si studiind, pentru ca asa era ea, personajul creat de el, ca o impatimita de carte si o poeta, cu nebuniile ei. Poate ca asta lipsea din personaj. Iar Vanda, cealalta fata a medaliei, as fi dorit sa fie ceva mai mult adancita, mai degraba decat scenele alea abundente, foarte pitoresti si feliniene din bordel. As fi vrut sa se vada din film o motivatie explicita si in ea. Dar cred ca i-ar fi placut filmul in ansamblu…

Si, dincolo de Ilinca sau de Vanda, cred ca i-ar fi placut Pasadia lui Mircea Albulescu. Dintre toti care eram parte din sosul asta, cred ca era cel mai aproape…”

Ilinca Goia vorbeste apoi despre intalniri… “Cartea este una initiatica, e o carte de descifrat, ca si hieroglifele, este ca o calatorie. Filmul este doar un film. Pentru mine insa a fost o intalnire, una din intalnirile importante din viata. Exista astfel de intalniri pe care ti le doresti si catre care tinzi. Si dupa care tanjesc de o vreme incoace.

M-am imprietenit foarte bine cu Marius Bodochi si cu Mircea Veroiu. Mai dificil a fost poate cu Ovidiu Iuliu Moldovan, care avea in el ceva de Sfinx. Cand ma gandesc la el parca vad o capra neagra pe varful unui munte.

Astazi, din pacate, exista mult mai multi Gore Pirgu, decat Pasadia sau Pantazi. Sunt coplesitor de multi. Ne-au calcat, suntem sufocati de ei. Nu stiu daca mai sunt Craii… Craii de Curtea Veche. Sa avem rabdare sa-i gasim in noi.”

Link: aici.