O tragedie pentru cei de azi

Tribuna nr. 28, 01-15.11.2003, Autor: Claudiu Groza

Un cor indoliat, care jeleste o moarta; cirduri de turisti curiosi, clantanind din aparatele de fotografiat; cameramani, sunetisti si reporteri lacomi de senzational; o femeie de serviciu blazata; Apollo si Hercule. Sint doar citeva din personajele celei dintii premiere a sezonului 2003-2004 la Nationalul clujean, cu Alcesta de Euripide, in regia lui Mihai Maniutiu.

As spune ca optiunea regizorului pentru o piesa antica a fost oarecum riscanta, pentru ca “moda” tragediilor a cam trecut in teatrul romanesc. Daca in urma cu vreo zece ani, spectatorii faceau cozi ca sa vada Danaidele lui Purcarete sau Trilogia antica a lui Serban, acum mi-ar fi greu sa-mi imaginez acelasi lucru. Insa Mihai Maniutiu, constient de riscul asumat, citeste textul lui Euripide adaptindu-l sensibilitatii spectatorului de azi. Actiunea pare sa se petreaca uneori intr-un muzeu, prin care turistii trec in grupuri si fotografiaza, snob-admirativ, exponatele. Alteori, spatiul devine cel originar, curtea palatului din Phera ori altarul unui templu.
Tragedia lui Euripide – scrisa in 438 i.Chr., inainte de Medeea, Troienele sau Ifigenia in Aulis – este intrutotul atipica. Ea destructureaza idea teatrului ritualic, comunitar, si anuleaza concep-tul traditional de catharsis. Confruntarea dintre oameni si zei se preface intr-un razboi (doar) ze-iesc, cu deznodamint surprinzator. Condamnat la moarte pentru vina de a nu-i fi adus jertfe lui Artemis, Admet, regele Thesaliei, primeste din partea lui Apollo ingaduinta ca altcineva sa moara in locul sau. Singura persoana care accepta este chiar sotia sa, Alcesta. Trauma morala a lui Admet il determina pe Heracle s-o smulga pe Alcesta din bratele lui Thanatos, dar ea se va intoarce imediat in moarte, universul uman fiindu-i de acum strain. In mod neobisnuit, tragedia lui Euripide pare, pina la un moment, sa fie una cu happy-end. Mai mult, in loc ca Alcesta sa-si reia locul in viata, iar Admet sa-si ispaseasca vina, lucrurile se petrec altfel. Sa stea ispasirea lui Admet tocmai in faptul ca trebuie sa-si poarte vina prin vietuire? Este o deschidere hermeneutica tentanta, prea speculativa insa in contextul dat.
Spectacolul lui Maniutiu este construit intr-o semnificativa alternanta semantica. Momentele tragice, ale tramei originare, incantatorii, potentate de prezenta corului, se combina cu cele comice, cu navala turistica ori – intr-un moment acut-contemporan – cu intruziunea cameramanilor si reporter-ilor TV care “inregistreaza” secventele tragediei, intr-un puzzle cu accente ironice. Totusi, antica piesa – si o dovedeste spectacolul – pare mai potrivita sensibilitatii contemporane decit celei de acum doua milenii si jumatate.
Aceasta grila de lectura face din montarea de la National un spectacol dens, construit pe mai multe planuri, accesibil oricui, intr-o maniera convingatoare chiar si pentru plictisitul spectator contemporan.
Mihai Maniutiu a folosit in spectacol aproape toti actorii teatrului. Chiar daca au avut roluri generoase sau doar episodice, toti au jucat bine, transmitind salii un adevarat flux energetic. Alcesta este, in mare masura, un spectacol de echipa, in care coordonarea si comunicarea dintre actori conteaza foarte mult. Totusi, merita remarcati Ramona Dumitrean – o Alcesta expresiva, nuantata, al carei joc emotioneaza; Marius Bodochi (Heracles), intr-un rol de mare forta, realizat insa cu economie de mijloace; Ovidiu Crisan (Admet) – al carui rol s-a construit din tensiune interioara, evocind vinovatia si drama morala a eroului; Cristian Rigman (Thanatos), un zeu al Infernului pus parca pe sotii, in contra –punct cu celelalte personaje ale piesei.
Foarte inspirate sint decorul si costumele (Cristian Rusu), ca si miscarea scenica a actorilor (Vava Stefanescu). Excelenta muzica lui Iosif Hertea, care combina sonoritati grecesti cu tonuri orientale si cu secvente instrumentale foarte dinamice.
I s-a reprosat viziunii regizorale o anume uscaciune, o cerebralitate ce ar impiedica emotia. Eu as crede, insa, ca Maniutiu a facut o propunere, un spectacol deschis, accesibil oricui, la care eventuala raportare personala se face prin prelungirea in mental ori afectiv a semnului scenic. Pe mine, Alcesta m-a amuzat si m-a emotionat totodata. Fara sa ma dedublez. Pe de alta parte, spectacolul demonstreaza ca Antichitatea mai are inca destule sa ne spuna. Chiar si in ereticul mileniu trei.