Crepuscul monarhic

Observator Cultural nr. 127, iulie 2002, Mihaela Michailov

Avatarurile experientei limita – moartea –, surprinse intr-o formula a gradatiilor aglutinante, constituie o tema constanta de reflectie pentru regizorul Victor Ioan Frunza. In stagiunea trecuta, in Calatorii cu dricul, doua personaje emblematice pentru tipul de raportare institiuta, porcul si copilul, parcurgeau initiatic traseul spre moarte. Primul rememorindu-si intr-un ton elitist existenta si anticipind cu un umor grav sfirsitul in abator, celalalt asociind clipa finala cu imaginarul ludic, o moarte cu papusi si baloane, in care spiritul supravietuieste printr-un joc complicat.
Recentul spectacol de la Theatrum Mundi, Regele moare, este si el o parabola a mortii, intr-o cheie filozofic-absurda excelent valorizata de Ionescu (dupa parerea mea, cel mai dens si poetic text al dramaturgului, o deconstructie subtila a ideii de nemurire), accentuind substratul si straniile efecte ale paradoxului. Replicile merg pe muchia concretului, depasindu-l insa si transferind semnificatiile aparent banale in zona metaforelor de adincime.

Conceptia regizorala face sa nu se piarda nimic din poeticitatea si incarcatura discursului personajelor, ce reprezinta un prim nivel al concentrarii tensiunilor. Spectacolul este construit ca o punere in abis a caderii graduale in moarte, relevata prin alternarea starilor confuze speculate de fiecare personaj si implicit a deriziunii unor concepte aparent imuabile, mizindu-se pe forta contradictiilor. Viata si moartea se intilnesc intr-o rezonanta interioara la inceput antagonica, ulterior complementara. Regele si regatul, transformat intr-o gramada de graunte, sunt oglindiri simultane ale degradarii ordinii prestabilite. Totul este subscris legii imanente a prabusirii, imposibil de reprimat. Ceea ce persista, absorbind existenta, este vidul.
Sub delirul regelui, manifestat in crescendo, se afla ordinea unui intelegeri latente, de o tulburatoare luciditate, care tine de insasi ratiunea existentiala: nevoia organica de a prelungi curgerea clipelor, chiar si atunci cind in fata nu este decit neantul. Regele nu-si poate accepta moartea dintr-un motiv perfect justificabil pentru el. Regii nu au cum sa moara pentru ca ei constituie fundamentul lumii, instituindu-i orice forma de existenta si motivindu-i continuitatea.

Aici insa, regalitatea se inrudeste cu omenescul subscris finitudinii, de unde si revolta si incrincenarea viscerala, foarte bine sustinute ca intensitate de Marius Bodochi. Replica extrem de sugestiva „Am sa mor cind o sa vreau! Eu sint regele! Eu hotarasc!“ reflecta neputinta resemnarii si dorinta ireprimabila de a exista indiferent in ce conditii sau cu pretul oricaror sacrificii. Exista o deconcertanta tintuire in viata, o agatare disperata de lucruri si detalii, resimtite prin fiecare pulsiune a trupului si tonalitate a vocii, atent gradate de Marius Bodochi intr-un rol ce probeaza expresivitatea si abilitatea de a marsa pe mai multe registre: bufonerie, tragism, emotie intensa, niciodata ostentativ dozate. Ar fi fost poate necesara o decupare mai atenta a scenelor in care disperarea atinge punctul culminant, pentru ca tocmai de acolo trecerea spre momentul limita este mai percutant constientizata. Regele incepe sa realizeze cu maxima incintare bucuriile simple, pina atunci ignorate: placerea de a minca un rasol cu morcovi, de a privi dimineata soarele si de a face cele mai banale lucruri. In ele insa sta esenta vietii. Iar tocmai de aceasta viata regele trebuie sa se desparta. Sa esueze in moarte, sa si-o asume ca pe o desprindere fireasca, mediata de luciditate.

Emblemele regalitatii sint distorsionate, transferate in registru derizoriu. Moartea apare astfel ca un succedaneu de ceremonii, in acelasi timp clovnesti si fastuoase, bufonerii tragice, impregnate de un somptuos derizional. Coroana devine o boneta suportabila, corespunzindu-i in planul decorului, excelent pliat pe ideea degradarii si decrepitudinii, patul, proiectie caricatirizata a tronului. Decorul creat de Adriana Grand este un mecanism complicat de tevarii ruginite ce se invirtesc haotic, concentrind degringolada din jur. Fiintarea este pliata pe paradigma declinului. Un ceas doar pe jumatate indica scurgerea timpului, caderea dintr-o temporalitate al carei unic reper era existenta si grandoarea regelui. Acum fiecare emblema monarhica este o marca a decadentei, in acord cu sonurile puternice ale orchestrei, prolog al unui ceremonial tragic.

Regele cade si se ridica succesiv in trimbitele guardului (Marius Gilea ii confera personajului atit supunere cit si o nota de compatimire si atasament), picioarele ii sint imobile, corpul pare sa se dilueze, se pierde in farime asemenea intregului regat, intr-o imagine a stagnarii si regresiei, a neputintei controlarii propriului trup. Martorii acestei rupturi inevitabile, insa cu atit mai dureroase, sint cei pentru care sfirsitul regelui este o consecinta fireasca: regina Marguerite, prima sotie a regelui si doctorul, Viorel Paunescu punctind bine rigiditatea medicala ce suprima orice acces de emotie. Acestia cronometreaza cu o detasare mecanica clipele de pe urma ale existentei regelui. Florina Cercel este autoritara, stapina pe fiecare gest si miscare, fara o urma de implicare afectiva sau regret, incercind sa imprime luciditate momentelor finale. La antipodul ei, Gabriela Butuc – regina Marie, cea de-a doua sotie a regelui nu reuseste sa fie destul de convingatoare, lipsindu-i duiosia si senzualitatea de care personajul avea nevoie pentru a motiva legatura intima extrem de puternica cu regele. Aceste nuante sunt exploatate mai mult la suprafata, cazind uneori din pacate in patetism. Irina Birladeanu, in rolul menajerei Juliette, imbina atent nemultumirea legata de un trai indecent si o munca prost rasplatita cu afectiunea fata de rege.

Regatul si viata devin pe parcurs amintiri ale amintirilor, preludiu al sfirsitului, aducere aminte fragmentata, ce insotesc periplu spre moarte. Cel care impartise anul in anotimpuri si inventase arborii, florile, mirosurile, culorile, consacrind prin simpla-i existenta universul, trebuie sa moara. Delirul regelui este genul proxim al afundarii, niciodata pe deplin acceptate, in moarte, al bijbiirii halucinante in acest traseu regresiv, din care nu mai persista decit forme obscure. Investitura regalitatii nu poate destitui iminenta mortii. De aici angoasa ireprimabila. Regalitatea se consuma in propria ei temporalitate limitata si are ceva dintr-o fictiune concentrata. Regele este un ins utopic, absorbit de mirajul halucinant al posedarii puterii absolute. Traieste cu iluzia ca poate supravieti vesnic numai pentru ca detine suprematia.

Cu o ultima zvicnire vitala, trupul contorsionat se apropie de moarte. Are ceva din corpul filiform al Regelui nebun imaginat de Corneliu Baba. Acelasi tragism al privirii, aceeasi infiorare (scena finala este emotionanta, Marius Bodochi imprimindu-i o intensitate ce atinge climaxul) in fata nimicniciei. Luminarile din candelabru se sting pentru a lasa loc tacerii mortii.

Link articol: aici.